Analizăm prea mult și simțim prea puțin

Îmi plac nopțile cu lună plină, în astfel de nopți nu ne mai cunoaștem, tot ce-a fost scris se uită și parcă plecând dintr-un punct ajungem exact de unde ne-am pornit.
De ce văd atâta farmec în nopțile întunecate? Pentru că luna îmi pare un felinar prea puternic, într-atât de generos că-mi lumineaza toate camerele întunecate și reci ale inimii. Și o privesc fără să mă satur, parcă-mi vorbește deși mă îmbată cu liniște doar. În această liniște aud ecoul unor cuvinte ce cândva însemnau totul, cuvinte ce mâine la răsărit vor fi doar o grupare de litere cu sunete reci. În așa momente uităm dacă mergem sau poate am rămas încă acolo de unde sufletul refuză să se întoarcă.

Dar timpul e un ucigaș prea bun,știe să omoare orice speranță și mereu ține să ne fugărească înainte. De aceea și ne mișcăm, din frica că într-o zi vom rămâne în urmă, implorîndu-l să ne dea un răgaz pentru a ne aduna puterile…
Dar pentru a o admira nu ai nevoie de puteri, ochii sunt cei care privesc flămânzi acest petec de cer și nu înțeleg de ce a doua zi nici nu-și va reaminti cât de impresionat și cutremurat a fost de frumusețea cerească. Pentru că așa e specia umană.. Nu suntem noi oare cele mai instabile ființe? Nu ardem noi de nerăbdare să obținem un post de muncă și după ne plângem că suntem prea obosiți? Nu iubim noi cu toata inima și tot cugetul și după împroșcăm cu indiferență în cel pe care cândva l-am iubit mai mult ca viața? Noi suntem cei care vrem să plecăm departe și după ne uscăm de dor pentru casă. Noi suntem cei care strigăm că ne e sete de dragoste dar nu suntem gata să iubim pentru că ne e frică de durere. Noi suntem cei care așteptăm să ni se ierte orice, când nu suntem gata să fim mai indulgenți nici măcar cu cei dragi. Noi în fiecare zi ne deghizăm în omul arogant, calculat și neînfricat pentru ca noaptea să ne întrebăm de ce oamenii sunt atât de reci.

Suntem lipsiți de logica simțirii. Analizăm prea mult și simțim prea puțin. Suntem puțin prea aproape pentru a nu ne simți atât de departe…

Sufletul meu e la dietă

Nu am scris de ceva timp, am trăit acele momente când ai prea multe de spus și totuși păstrezi tăcerea. De parcă gândurile îți împușcă mintea și totuși gloanțele rămân acolo.
Sunt zile când ai impresia că ai spus prea multe. Ai uitat să mai păstrezi ceva pentru tine. Din frica să nu se îngreleze sufletul, ai aruncat totul fără a lăsa măcar strictul necesar pentru el.
Cred că sufletul meu e la dietă. S-a învățat să țină un regim strict, nu mai găzduiește orice și nu mai lasă să intre pe oricine. A învățat că oamenii pleacă, dar scaunele ramân neocupate pentru totdeauna. Pentru ce să colecționăm în suflet scaune de care nu ne vom atinge niciodată? vom șterge praful de pe ele, vom mirosi cu nesaț lemnul învechit și vom lăsa nostalgia să le împrospăteze cu un parfum mai mult aspru decât dulce, însă care își va pierde din tărie o dată cu primul vânt suflat de prezent. Uneori am impresia că iubesc iarna mai mult decât orice alt anotimp… nu știu de ce… poate cândva mi-a fost împroșcată inima cu bulgări de zăpadă, care au rămas până azi acolo. Vara se topesc și îmi inundă camerele, lovind cu putere arterele ei, iarna însă e mai ușor, îngheață și simt doar mici înțepături care cu timpul îmi zgârâie tot peretele cardiac… (iată la ce mi-au prins bine orele de biologie, să pot explica cum trăiește o inimă de om).

Niciodată nu am fost un om optimist, întotdeauna am încercat să vad viața așa cum este ea, poate din cauza asta lacrimile îmi curg doar o dată la câțiva ani… Oamenii sunt diferiți… Nimeni nu vrea să descopere lumii defectele și nejunsurile pe care le are, din foamea permanentă de dragoste încercăm să părem mereu mai buni, dar uităm să fim buni. Mi-am impus un obicei foarte bun cred eu, încerc să arăt celor care ma cunosc mai întâi defectele și slăbiciunile mele, fără a încerca să arunc praf în ochi cu calități. Asta numesc eu un om puternic: cel care nu-și ascunde punctele slabe, ci le dezgolește în fața lumii fără frica de a fi înjunghiat.
De ce oamenii să aibă așteptări mari când cea mai dorită așteptare e ceea ce ești.