Ziua in care am spus „Da!”

1 august, Biserica Sfanta Teodora de la Sihla.

O zi de august ca toate celelalte pentru un intreg univers, o zi unica pentru mireasa imbracata in alb, o necunoscuta cu parul blond, dar cu aceleasi buze rosii si ochi negri. Desi nu mai avea parul negru si ochii pierduti in mii de ganduri, era tot ea, fata care credea ca o inima din care ramasese doar scrum nu va renaste niciodata.

„Pentru robii lui Dumnezeu …, care acum se insotesc unul cu altul prin taina nuntii…” , rasuna cu glas puternic din mijlocul lacasului sfant.

Ajunsa in fata altarului cu inima in mainile tremurande, incercam sa percep fiecare cuvant din Sfintele Scripturi. Incercam sa simt cu fiecare celula a corpului meu ce se intampla in ziua in care destinul tau nu mai e al tau, dar devine al vostru. Stiam ca trebuie sa-mi deconectez mintea obosita si sa las sufletul sa zboare, dar gandurile care s-au lipit cu putere de fiinta mea si care m-au imbratisat prea strans adesea, erau si ele partase la fericirea din acea zi. In jur oameni dragi, unii cu lacrimi in ochi, altii cu zambetul pe buze, fiecare isi exterioriza in felul sau bucuria pe care o simte. In fiece fractiune de secunda simteam mii de emotii pe care le descopeream pentru prima oara. Era si zambet si lacrimi, si mai era ceva… Ceva care nu se descrie prin cuvinte, e asta oare o problema? De cand ar trebui dragostea sa fie explicata? Imi simteam talpile fierbinti, de parca fierbinteala zilei de august nu-mi era de ajuns. Desi infatisarea mea nu trada emotia unui om viu. Priveam mana care-mi era legata de a lui, in acel moment nu mai credeam in prostia ca verighetele sunt cele mai mici catuse din lume… Ma intrebam ce sunt acum? Un simbol al dragostei, al casatoriei…? Nu doar atat, e prea putin. Acesta este inceputul, inceputul unei carti pe care niciodata nu o voi scrie, pentru ca niciodata nu imi vor ajunge cuvinte sa spun ce simt, sau poate ca ar fi ceva prea al meu ca sa pot impartasi lumii intregi ce s-a intamplat de fapt in sufletul meu in acea zi de sambata…

Dintotdeauna miresele m-au enervat la culme, nu intelegeam de ce cuprinse de emotia unei rochii albe, a unui buchet care maine va fi mort, si a sute de invitati, uita esentialul. Uita sa se conecteze la clipa prezentului pe care de fapt ar fi trebuit sa o traiasca in mii de feluri, cu toata plasmuirea lor. Eu nu eram la fel. Poate e un fel de egoism sufletesc, dar ma simteam ca o lupoaica zgarcita care isi dorea cu disperare sa muste din fiecare secunda care se scurgea, doar dupa ce o despicam in mii de alte clipe pe care le aruncam cu nesat in inima. Nu-mi pasa daca rochia era bine aranjata, daca coafura statea la fel de nemiscata, si nici nu incercam sa citesc chipurile oamenilor din jur… Nu-mi puteam permite sa ratez clipa. In lumea noastra eram doar noi trei. Eu, el si Dumnezeu.

Totusi s-a intamplat ceva… am uitat limba pe care o vorbesc, iar cuvintele care intotdeauna pluteau fara sfarsit in mintea mea, au disparut, voiam sa-i spun atat de multe si nu puteam rosti nimic. Ochii mei negri ii strapungeau pe ai lui, intr-o tacere absoluta. Buzele incepeau sa se miste in incercarea de a spune ceva… dar in zadar. Sufletul puse stapanire pe mecanismul uman si nu mai decideam eu ce trebuie sa zic, doar inima mea ii soptea:

„Pune-ma ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe bratul tau; caci dragostea este mai tare ca moartea. Apele cele mari nu pot sa stinga dragostea si raurile n-ar putea s-o inece.”

Am spus Da!