Oamenii. Ce nemiloși suntem. Rupem unii din alți bucăți de suflet, și le ascundem undeva în adîncuri ca pe ceva al nostru, ca mai tîrziu cu ființa plină de nesaț să ne hrănim din rămășițele întregului de cîndva.
Suntem un întreg, pînă în ziua cînd ei, cei care intră în viața noastră , nu au furat fiecare cîte ceva din noi, s-au înfruptat din inimile noastre, din sufletul nostru… din însăși întreaga trăire.
La început ne citesc ca pe o revistă săptămînală cu mîinile răsfoindu-ne de la un capăt la altul. Găsind stropi de lumină printre literele vieții noastre, ne citesc mai lacom, mai cu înflăcărare asemenea unui pasager tulburat a trenului suburban pierdut între realitate și vis, mister și banal, om și neființă. Astfel de la o revistă săptămînală ajungem să fim ziarul cotidian indispensabil. Venim regulat cu cafeaua de dimineață, cu știri, analize, anunțuri … cu de toate. Dăruim din noi miile de litere cu încărcături emoționale colosale, cu înțelesuri grele ce plesnesc adesea pe la virgule, dăruim pagini, capitole… uităm că nimic nu se întoarce înapoi. Și fiecare e ferm convins că are dreptul să ne despice, să ne judece, să ne vorbească, să ne critice, să ne îndrăgească sau poate să ne urască… cei mai tupeiști cred chiar că ar putea schimba numerotarea paginilor, sau pot alege alte titluri, sau încearcă să modifice formularea gîndurilor… Naivi… Suntem ziare tipărite, nu mai putem fi schimbați, putem fi acceptați sau nu. Și nimeni, absolut nimeni nu poate sta tolănit undeva pe patul vieții sale să ne umble cu pixul prin nervi, să ne decupeze din plictiseală sufletul sau să șteargă geamurile cu gîndurile noastre.
Suntem scriși diferit, suntem iubiți de unii, urîți de alții și uitați de restul. Suntem așa cum ne scriem – păcat că toți ne pot citi și foarte puțini ne pot înțelege.
Anna aproape Karenina 