Necunoscutul caruia i-am daruit viata

12805674_543166025851462_1262691554486104640_n

Desi il cunosteam de mult, niciodata nu ma pierdusem in acei ochi de ciocolata, care erau de culoarea unei seri racoroase de toamna. Niciodata nu-i analizasem atat de atent genele frumos curbate dupa care isi ascundea privirea smechera si patrunzatoare. Si niciodata nu m-as fi gandit ca acele riduri din jurul ochilor, desenate parca cu pensula vor deveni cea mai frumoasa priveliste a diminetilor mele. Si totul pana in acea zi. Ziua care a schimbat totul. Era sambata. Niciodata nu voi uita. Niciodata nu va uita. Ai putea sa crezi un cunoscut necunoscut care te priveste in ochi si iti spune : „Eu stiu ca tu vei fi sotia mea!”? Pe atunci parea doar o metoda banala de agatat… care sigur nu a functionat si chiar m-a enervat la culme.

Acum… ne amintim cu emotie de acele cuvinte, care s-au dovedit a fi profetice. Asta am inteles cateva luni mai tarziu, cand imbracata in rochie alba ne tineam de mana in fata altarului. Si de atunci la fiecare aniversare a casatoriei noastre ne convingem ca nimic intamplator nu exista si ca fiecare suflet isi are perechea in acest imens univers. El este necunoscutul care a devenit sensul vietii mele, alaturi de care imi descopar fara frica noile riduri, impreuna radem de defectele noastre, el se enerveza cand il numesc „micutul meu copilas”, iar eu urasc cand ma trage de nas, el imi numara kilogramele in plus, iar eu ii amintesc de numarul ridurilor, ca mai apoi sa ne laudam ca suntem cei mai frumosi oameni din lume. Si suntem. Unul pentru altul. Pentru ca avem dragoste in suflet. O dragoste care nu s-a nascut in cluburi de noapte, care nu s-a intoxicat pe la petreceri pline de fum si alcool, care nu s-a spurcat pe cearsafuri de hotel si nici nu s-a nascut din dorinta unor atingeri patimase. Dragostea noastra s-a nascut in doua perechi de ochi obositi, pe la 5 dimineata, la statia terminus a troleibuzului 24. Atunci cand nu eram coafata, cand cearcanele mele erau de culoarea cerului ploios, cand buzele nu erau acoperite cu ruj, dar erau lovite de vantul nemilos de octombrie. Iar el… el avea ochii de ciocolata si sufletul cald. Oamenii care stiu sa te faca sa zambesti la 5 dimineata cu siguranta sunt deosebiti. N-au urmat intalniri banale cu flori si sampanie, au urmat scrisori, poezii si cuvinte care plesneau de dor la fiecare silaba, dor de ochii in care ne indragostisem iremediabil. Da, asa suntem noi, doi romantici incurabili de moda veche. A doua intalnire a avut loc abia dupa 2 luni, timp in care am fost despartiti de mii de kilometri, in care s-au scris mii de mesaje si miliarde de litere incercau cumva sa faca departarea mai suportabila, dar care nu m-au impiedicat sa spun „Da”, la miezul noptii, la trecerea dintre ani. Fuuu ce romantici suntem… ))))  Si continuam sa fim.

Dumnezeu are pentru fiecare suflet un alt suflet. Nu jumatate cum e la moda sa spui. Ca noi n-am fost jumatati. Am fost doua intreguri. Eu suflet intreg si el suflet intreg, care s-au unit. Si in fiecare dimineata, cand ma trezesc, vad cea mai frumoasa priveliste existenta: vad ochii lui, a necunoscutului caruia i-am daruit viata.

Niciodata nu am crezut in povesti sau in filme, si nici pe tine, care citesti acum, nu te indemn sa o faci, trebuie doar sa stii ca intr-o zi, cand sufletul tau va fi ranit, obosit sau poate dezamagit, atunci cand nu mai crezi ca exista ceva sfant, cand esti cu mainele la pamant, dimineata, la amiaza sau poate chiar noaptea, la o statie de troleibuz, intr-o librarie sau chiar la piata centrala o sa intalnesti dragostea vietii tale. Ea exista! Si crede-ma ca se merita s-o astepti!

Această intrare a fost publicată pe 20 Martie 2017. Un comentariu

Despre prieteni falsi sau cum ranile pot crea monstri

0d6881ee6c7cea746c9576eedfb03c06

Doare. Undeva in piept, asemenea unei bronsite acute pe timp nadufos de vara. Dar tu stii ca nu e. E altceva, desi simptomatic incepe la fel. Incepe sa doara in piept, dupa care se contamineaza fiecare celula a corpului. Si durerea devine mai ascutita. Incepe din inima dupa care asemenea metastazei cancerului se raspandeste prin toata fiinta ta. Si nu trece, pana nu te operezi, pana nu smulgi din tine tot. Pana nu vine constientizarea, acceptarea si intr-un final resemnarea ca nu toti oamenii din viata ta au meritat sa-i numesti prieteni. Cate ore ai pierdut alaturi de oameni pentru care azi esti un strain? Cate lacrimi ai sters celor carora azi nu le pasa de lacrimile tale? Cate zambete ai impartit cu cei care nu au fost langa tine atunci cand ai trait cele mai importante momente din viata ta?

Atat de des ne aruncam cu sintagma „prieteni”… Nu intelegem nimic. Asemenea dragostei, prietenia cere dedicare, incredere, iertare, respect si nu in ultimul prezenta! Prezenta nu in friend list pe facebook, nu prin like-urile pacatoase pe care le punem pentru a ne face observati: „hey, n-am uitat de tine, vezi ma uit la poza ta”. Tine un like, iti mai arunc un comentariu smecher si asta e. Greata! Greata de prieteni falsi, de oameni care s-au numit best friends forever, dar care au avut termen de valabilitate. Greata de faptul ca nu ne invatam sa filtram oamenii pe care ii lasam sa intre in viata noastra. Greata de felul in care devalorizam prietenia.

Asta e viata. Ma calca pe creier acest adevar. Am un nod in gat. Mii de reprosuri, intrebari fara raspuns si rani, rani pe care le avem cu totii. Si care mai tarziu ne transforma in monstri. Nu suntem strasnici la chip, dar suntem reci, sceptici, singuratici… Privesc in jur, oamenii dragi candva, acum sunt straini. Oamenii se schimba? Nu! Nu! NU! Oamenii nu se schimba! La inceputul unei prietenii idealizam la nesfarsit pe cei de alaturi, ii vedem asa cum vrem noi sa fie, sinceri, devotati, saritori la nevoie, gata sa te asculte… si lista continua. Si sunt asa prieteni, doar ca sunt putini, foarte putini. Cand o sa mor sa ma intrebati, poate atunci voi crede ca prietenia e doar un mit. Cine stie.

Nu am scris asta ca sa dau oamenilor peste nas, vreau doar sa ne intrebam ce fel de prieteni suntem noi? Ne limitam doar la felicitari pe facebook, cand se pune bradul si se vopsesc oua? Omorati timpul la cafele si vorbiti doar despre planuri de vacanta? Va daruiti martisoare si cadouri la zile de nasteri, dar nu-i oferiti un umar atunci cand vrea sa planga? Esti tu alaturi atunci cand cel pe care il numesti prieten are nevoie de tine? Te-ai gandit vreo data ca in spatele unui zambet larg, atunci cand barfiti pe la cafenele se poate ascunde o disperare ascutita? Cat de des il intrebi: esti bine? Pot sa te ajut cu ceva? Cum te mai simti? Atragem atentia cand isi cumpara o rochie noua, sau cand si-a spalat masina, dar nu observam cearcanele cu miros de insomnii desenate tot mai des pe fata prietenilor nostri. Halal de asa prieteni.

Insoteste like-ul de pe facebook cu un sunet, asculta-i vocea si intelege daca are nevoie de prezenta ta acum! Bucura-te sincer atunci cand are succes! Da-i sfaturi atunci cand greseste! Asculta-l fara sa-l judeci! Incurajeaza-l fara sa-l impingi! Ai incredere fara sa-i reprosezi nimic! Fii un prieten adevarat, fara termen de valabilitate!

Din jurnalul unui psihopat

crazy-photoshop-10

In fiecare seara cand trag draperiile, intregul univers moare, se stinge fara a lasa vreo urma in lumea in care noi, oamenii spunem ca traim. Stai, nu sunt draperii, sunt doar pleoapele mele. Le trag cu greu ca sa astup ochii, asemenea unei plapume subtiri pe timp de iarna, care nu te incalzeste prea mult dar nici nu te lasa sa mori de frig.

Am pleoapele grele din cauza dusmanului meu, memoria. Ce-ar fi daca oamenii ar intelege ca putem sa retinem fiecare moment trait in cele mai mici detalii. Poti sa iti amintesti cate cuburi de zahar iti punea mama in ceai pe vremea cand nu puteai tine singur cana in mana, poti tine minte culoarea farfurii din care sorbeai ciorba, fara nicio placere atunci cand umblai la gradinita. Si eu tin minte tot, desi am dat doar exemple care nu te pot omora. Si daca nu exista nimic din ce tinem minte noi? Daca lumea noastra nu e adevarata dar e desenata pe hartia unui pictor, care nici el nu exista? Cred in durere? Nu. Mor in fiecare noapte pentru ca diminetile sa ma nasc din nou, fara amintiri, fara regrete, fara nimic. Ma nasc in goliciunea propriului suflet, pentru ca clipele traite in aceasta lume sa ma omoare din nou.

Eram un om normal, de fapt ce e normalitatea? Eram un om ca toata lumea. Acum? Nu mi-a ramas mai nimic din omul ce eram candva. Sunt doar ceea ce vad cand trag draperiile. Intunericul care nu accepta stele. Care nu a vazut niciodata frumusetea unei luni pline.

Si tu esti un psihopat, fiecare e psihopatul propriei sale vieti, desi cand apare dimineata cu totii ne imbracam in oameni normali, ascundem cadavrul durerii si traim mai departe.

Scrisoarea pe care mama nu o va citi niciodata…

letter2

Au trecut 12 ani de cand n-am vazut-o, de cand nu am mai simtit caldura imbratisarilor ei. Nu ma mai joc cu parul ei moale inainte de culcare asa cum imi placea sa o fac si nici nu mai pot sa strang mana catifelata si calda a celei ce mi-a dat viata. E stupid sa nu rostesti un cuvant de 12 ani. Nu-l mai folosesc in nici un context, chiar fiind uneori inevitabil in vreo discutie, totusi il ocolesc din rasputeri. N-am mai rostit cuvantul mama, de parca imbinarea asta de sunete ar fi in stare sa-mi explodeze inima intr-o singura secunda. Din frica de a nu-i scadea din insemnatate il pot doar scrie, asa ma simt mai libera sa adun la un loc cele mai importante patru litere din viata mea. Anii au fugit repede, iar eu in tot acest timp am construit din mine ceea ce sunt acum. Si mi-as dori atat de mult sa vada cum sunt, sa stie ca am invatat atat de multe datorita ei, si intr-o mare parte si din cauza absentei ei. N-a mai ramas nimic din copilul de candva, doar dragostea nemarginita pentru cea pe care si azi in gand o numesc mama. M-am decis sa-i scriu o scrisoare, imi doream sa vada ce scris frumos am, si sa-si dea seama ca rotunjesc literele la fel cum o facea si ea. Ma gandeam sa-i scriu pe o foaie de culoarea cerului, sa o pun intr-un plic cu timbre frumoase, si sa o trimit asteptand cu nerabdare raspunsul. Dar m-am trezit la realitate, desi in capul meu se mai invarte cu insistenta intrebarea: O fi avand Dumnezeu cutie postala? Si ce adresa are? Apoi m-am resemnat, din pacate mama nu-mi va citi niciodata scrisoarea.

“O noua zi fara tine.

Draga mama, azi sunt fata mare, asa cum imi spuneai tu ca voi fi, dar niciodata nu credeam ca voi ajunge. Azi am liceul terminat cu note bune, am absolvit si facultatea de jurnalism, desi tu credeai ca voi fi avocat, s-a dovedit ca scrisul e mai aproape de sufletul meu, si asta tot e mostenit de la tine. Se pare ca noptile in care te surprindeam cu cate un roman in mana si-au lasat amprenta in viata mea. Azi eu sunt cea care exploreaza paginile lui Tolstoi, Dostoevski, Cioran, Paler, Freud si Coelho. Ce pacat ca n-ai apucat sa-l citesti pe Coelho, cu siguranta iti placea. Cand o sa mai apuc vreo carte de-a lui, o voi citi in glas, sa auzi si tu.

Stii, m-am indragostit mama, m-am casatorit cu cel mai bun barbat din lumea asta. Poti fi linistita am un sot minunat, ma face in fiecare zi sa zambesc, are un simt al umorului exceptional, este intelegator, grijuliu si in bratele lui ma simt acasa. Are ochii de ciocolata si inima calda. Cu siguranta il indrageai, seamana cu tata. Am avut o nunta ca-n povesti si am fost o mireasa fericita, te-am simtit prezenta la evenimentul nostru, erai aproape, erai in sufletul meu.

Vreau sa te mandresti cu mine, mi-am invatat toate lectiile, desi viata intotdeauna iti aminteste ca mai ai cate ceva de invatat.

  • Am invatat ca viata nu incepe atunci cand te nasti, ci atunci cand te doare prima data.
  • Azi stiu ca orice durere e suportabila daca ai dragostea in suflet.
  • Dezamagirile sunt inevitabile, dar fiecare dezamagire e o ploaie rece de toamna care te aduce in realitatea in care traiesti.
  • Am invatat ca nu e nimic mai important decat oamenii pe care ii iubesti, atunci cand plangi lucrurile nu te pot imbratisa.
  • Am inteles ca sunt prietenii care se uita, dar si oameni care vor fi mereu langa tine.
  • Azi nu mai cred ca razbunarea are cel mai bun gust, stiu ca iertarea e desertul meu preferat.
  • Stiu ca acasa nu e locul in care traiesti, acasa e acolo unde se afla sufletul tau.
  • Am invatat sa plang mama, ce bine e ca pot sa plang, atunci cand doare, mastile nu te ajuta cu nimic.
  • Stiu si sa gatesc, caci nici un barbat in lumea asta, oricat de mult nu te-ar iubi, nu se satura din gustul unui ruj rosu (oricat de frumoasa nu ar fi culoarea).
  • Am inteles ca eu trebuie sa decid ce fac cu viata mea, in caz contrar o fac altii pentru mine.
  • Dragostea nu doare, daca iubesti persoana potrivita.
  • Nici necazurile nu dureaza o vesnicie, trebuie doar sa astept sa treaca, si dupa vine alt necaz)
  • Gura lumii nu o inchizi niciodata, oamenii nu pot trai in tacere.
  • Adevarata bogatie nu are de-a face cu banii.
  • Cele mai importante lectii le inveti din ceea ce te-a ranit cu adevarat.
  • Am invatat sa fiu ceea ce vreau, nu ma mai definesc in nici un fel, sunt eu si ma accept asa cum sunt.
  • Am invatat ca niciodata nu am invatat suficient.

Am aflat ce se intampla cand oamenii mor, ei traiesc in sufletele noastre. Tu esti in sufletul meu pe vecie, mama!”

Apus de suflet

featured-image-divi-14-1080x675

M-am trezit ca era toamna, aveam creierii zdrobiti, ochii lipsiti de culoare si pielea de un galben dureros… asemenea cartilor cu iz comunist care de mult nu mai sunt deschise de nimeni. Ani la rand am incercat sa fiu obiectiva cu moartea, pana cand nu mi-a luat tot ce aveam mai scump, ca intr-un final, lihnita de foame, sa-mi ia si sufletul.

Ia-l, i-am strigat in sinea mea, fara a scoate un sunet in lumea exterioara in care am ramas sa “traiesc”.

Cerul e acelasi si asfaltul la fel, doar ca lumina s-a defectat, a cedat intunericului care a cuprins-o pe neprins de veste. Cafeaua e prea dulce, desi e neagra si fara zahar, inexplicabil de greu ma ispravesc sa mai adun literele intr-un sens explicit pentru mine insumi. Pentru ca inca doare, tare.

19:09 –  apusul care iti aduce speranta ca maine va fi un nou rasarit spre care sufletul poate sa zboare. Cine mai crede in asta? Poate Dale Carnegie, cu gandirea lui pozitiva care nu-mi mai prinde azi la nimic… Sau Norman Vincent Peal? Nu stiu ei oare ca atunci cand ramai fara suflet nu functioneaza nimic? Pe cine mai intereseaza ce zic eu, cand cartile se vand, se citesc si se crede ca fiece sfarsit e un nou inceput… Maine rasaritul e la 06:47, si ma intreb ce face sufletul in tot acest rastimp? Doarme si el ca si lasul de trup in care este gazduit? Nu! Cred ca se impute de dor in stomacul unei morti hapsane care nu iti mai lasa vreo frantura de suflare. Drumuri botite, carpite de zeci de ori, in schimb pavate cu grija cu bucati de suflete ale oamenilor care inca “traiesc”, ei sunt asemenea unor faramituri cazute din gura neingrijita a mortii. Iar acest drum duce spre cimitir. Orice drum duce spre aceasta destinatie, intotdeauna, pe toti.

De ce se duc oamenii sa vada morminte? Ca doar nu mai sunt oameni acolo, la zeci de metri sub pamant, sunt doar ramasite putrede de ce a fost corpul pe pamant. Se duc sa-si caute sufletul, care a fost lasat acolo, si care s-a scurs in tarana imbibata de durere.

Ziua in care am spus „Da!”

Couples-Wedding-Rings-Tumblr

1 august 2015, Biserica Sfanta Teodora de la Sihla.

O zi de august ca toate celelalte pentru un intreg univers, o zi unica pentru mireasa imbracata in alb, o necunoscuta cu parul blond, dar cu aceleasi buze rosii si ochi negri. Desi nu mai avea parul negru si ochii pierduti in mii de ganduri, era tot ea, fata care credea ca o inima din care ramasese doar scrum nu va renaste niciodata.

„Pentru robii lui Dumnezeu …, care acum se insotesc unul cu altul prin taina nuntii…” , rasuna cu glas puternic din mijlocul lacasului sfant.

Ajunsa in fata altarului cu inima in mainile tremurande, incercam sa percep fiecare cuvant din Sfintele Scripturi. Incercam sa simt cu fiecare celula a corpului meu ce se intampla in ziua in care destinul tau nu mai e al tau, dar devine al vostru. Stiam ca trebuie sa-mi deconectez mintea obosita si sa las sufletul sa zboare, dar gandurile care s-au lipit cu putere de fiinta mea si care m-au imbratisat prea strans adesea, erau si ele partase la fericirea din acea zi. In jur oameni dragi, unii cu lacrimi in ochi, altii cu zambetul pe buze, fiecare isi exterioriza in felul sau bucuria pe care o simte. In fiece fractiune de secunda simteam mii de emotii pe care le descopeream pentru prima oara. Era si zambet si lacrimi, si mai era ceva… Ceva care nu se descrie prin cuvinte, e asta oare o problema? De cand ar trebui dragostea sa fie explicata? Imi simteam talpile fierbinti, de parca fierbinteala zilei de august nu-mi era de ajuns. Desi infatisarea mea nu trada emotia unui om viu. Priveam mana care-mi era legata de a lui, in acel moment nu mai credeam in prostia ca verighetele sunt cele mai mici catuse din lume… Ma intrebam ce sunt acum? Un simbol al dragostei, al casatoriei…? Nu doar atat, e prea putin. Acesta este inceputul, inceputul unei carti pe care niciodata nu o voi scrie, pentru ca niciodata nu imi vor ajunge cuvinte sa spun ce simt, sau poate ca ar fi ceva prea al meu ca sa pot impartasi lumii intregi ce s-a intamplat de fapt in sufletul meu in acea zi de sambata…

Dintotdeauna miresele m-au enervat la culme, nu intelegeam de ce cuprinse de emotia unei rochii albe, a unui buchet care maine va fi mort, si a sute de invitati, uita esentialul. Uita sa se conecteze la clipa prezentului pe care de fapt ar fi trebuit sa o traiasca in mii de feluri, cu toata plasmuirea lor. Eu nu eram la fel. Poate e un fel de egoism sufletesc, dar ma simteam ca o lupoaica zgarcita care isi dorea cu disperare sa muste din fiecare secunda care se scurgea, doar dupa ce o despicam in mii de alte clipe pe care le aruncam cu nesat in inima. Nu-mi pasa daca rochia era bine aranjata, daca coafura statea la fel de nemiscata, si nici nu incercam sa citesc chipurile oamenilor din jur… Nu-mi puteam permite sa ratez clipa. In lumea noastra eram doar noi trei. Eu, el si Dumnezeu.

Totusi s-a intamplat ceva… am uitat limba pe care o vorbesc, iar cuvintele care intotdeauna pluteau fara sfarsit in mintea mea, au disparut, voiam sa-i spun atat de multe si nu puteam rosti nimic. Ochii mei negri ii strapungeau pe ai lui, intr-o tacere absoluta. Buzele incepeau sa se miste in incercarea de a spune ceva… dar in zadar. Sufletul puse stapanire pe mecanismul uman si nu mai decideam eu ce trebuie sa zic, doar inima mea ii soptea:

„Pune-ma ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe bratul tau; caci dragostea este mai tare ca moartea. Apele cele mari nu pot sa stinga dragostea si raurile n-ar putea s-o inece.”

Am spus Da!

Această intrare a fost publicată pe 29 August 2015. Un comentariu

Remuscarile… Cum sa traiesti cu ele?

10455097_820652128003644_73759291922158574_n

Ce animal e noaptea… musca din noi de fiecare data cand are chef sa ne puna la incercare acest mecanism uman, pe care noi il numim caracter, personalitate sau putere. Apuca cu dintii sai ascutiti de cele mai sensibile parti ale plasmuirii noastre, acolo unde si cel mai bland vant de vara e in stare sa tulbure apele pana la adancimi ingrozitoare.

Aproape de 02:00 motivul nesomnului meu il consideram codul galben de vanturi, care bantuie atunci cand eu astept cu disperare timpul frumos de primavara. Dupa ce am aruncat cateva cuvinte, in speranta ca zbuciumul meu il va impresiona cumva sau si mai prostesc il va opri, am observat ca ora 3:00 s-a apropiat de mine mai repede decat as fi crezut. Atunci am inteles ca se anunta cod galben de vanturi in capul meu.

Nu am scris de mult si trebuie sa recunosc ca nici azi nu am avut nici un chef… dar am facut-o. Ma tavaleam prin pat si intunericul pe care il iubeam candva la disperare, azi ma sufoca cu intrebari la care nu gaseam sau mai bine zis nu vreau sa gasesc raspunsuri. Ma gandeam la remuscari… Cine nu le are? Vreau sa vad mincinosul care o sa-mi spuna ca nu regreta nimic in aceasta viata, sau care o sa urle in gura mare ca nu-i pare rau pentru un fapt facut, sau un cuvant aruncat sau din contra pentru ca nu a facut nimic atunci cand cea mai buna decizie era actiunea. Cineva mi-a spus ca remuscarile sunt fantome ale trecutului, mi-a placut comparatia, am mai folosit-o si eu, dupa care s-au gasit destepti care mi-au spus ca sunt conectata la trecut si ca nu pot sa fiu aici, acum, in prezentul in care toata lumea e fericita ca traieste clipa! Ce pot sa zic, traiesc si eu clipa, doar ca ma impac cu remuscarile pe care le am. Imi place aceasta voce insuportabila a constiintei care iti aminteste ca mecanismul tau e adaptat la viata pe pamant. E greu sa traiesti cu remuscarile pe care le ai doar atunci cand acestea se transforma in niste pietre de poticnire, cand te face sa te impiedici si sa franezi ori de cate ori vrei sa mergi mai departe. In rest, de ce nu am vedea partea buna a acestor fantome? De ce nu am spune ca remuscarile sunt o reamintire a faptului ca ai fost candva prost sau tampit si acum e momentul sa nu mai fii la fel. Remuscarile imi dau cea mai buna lectie, sa-mi controlez mecanismul ca sa nu apara mai multe regrete. Majoritatea oamenilor au idei naive legate de ei insisi si prea multe reguli stricte despre felul in care ar trebui sa comunice cu propria constiinta. Unii fug de ea, altii o conecteaza foarte rar, dar cu siguranta cu totii o au. In noptile intunecate, cu vant sau fara, cu stele sau fara, singur sau imbratisat de cineva, cu siguranta te vor vizita remuscarile din viata ta. Ce o sa le spui? Te-ai gandit cum sa le tratezi? O sa te inhibi si o sa te consideri un ratat pentru greselile pe care le-ai facut in trecut? Sau poate o sa le inviti la masa de discutie, unde o sa le despici pana nu mai ramane nimic din ele. E prea banal sa scriu ca e natural sa gresim, ba chiar ma enerveaza scuza asta idioata pe care fiecare din noi o folosim. O sa spun ca e natural sa avem remuscari, de noi depinde daca acestea  sunt fantome ale trecutului si ne trag intr-un iad sculptat de noi insine, sau din contra lasam remuscarile sa ne motiveze sa traim un prezent corect si un viitor cu remuscari mai mult sau mai putin agresive.

Nu stiu daca trebuia sa scriu, dar am facut-o, sa nu ma trezesc cu remuscari, dimineata ele nu mai au dreptul la existenta!