Ce fac oamenii mari cand se sting luminile?

large

Dintotdeauna am crezut ca noaptea da maretie scanteilor, anume aceasta perioada a zilei concentreaza in sine intelesul intregii noastre vieti. Ziua suntem cu totii niste roboti, niste constructii destinate pentru rezolvarea diferitor probleme, job, monotonie, intalniri scurte, sarutari grabite, atingeri mai putin patimase, cearcane mascate, poze editate si lista poate continua… Iar cand se lasa seara totul devine diferit. Ne teleportam intr-o alta lume. De aici si intrebarea: ce fac oare oamenii mari cand se stinge lumina? Raspunsul ar fi simplu, dar nu ma refer doar la ruperea asternuturilor in cautarea caldurii, la tavalirile siropoase prin bumbac sau matase si nici la momentul cand doi oameni isi amesteca trupurile si isi topesc sufletele asemenea cubuletelor de zahar intr-o cana fierbinte de ceai. Dincolo de lumea in care noaptea oamenii transpira de placere si aburesc geamurile cu gemete fierbinti se afla lumea in care oamenii raman dezgoliti si nu ma refer la goliciunea trupurilor, dar la nuditatea sufletului. Noaptea este unicul moment al zilei cand ramanem goi… Ne dezbracam de masti, de amabilitate falsa, de zambate tampite, de incredere artificiala, de tot ceea ce nu suntem dar incercam sa fim. Noaptea suntem noi insine, iar sufletul nostru sta garbovit in fata unei oglinzi si isi admira cu neincredere fiecare cicatrice, pe care a obtinut-o ziua. Cat succes nu ai avea in timpul zilei, noaptea va sterge totul cu un burete si iti va turna in cap mii de intrebari, pentru care nu ai avut timp, sau nu ai vrut sa ai. Cat ar fi de stupid, dar sunt si din cei care dorm imbracati, care nu-si descalta papucii plini de noroi si se trantesc la somn cu tot ce-au agonisit de-a timpul zilei, sufletul lor niciodata nu se dezgoleste… noaptea ei nu se gandesc la mediocra lor traire, pentru ei un sforait adanc e reteta perfecta. Ce viata trista trebuie sa ai… Sa nu-ti lasi sufletul sa zburde prin intunecimea noptii…

Ce fac oamenii mari cand se sting luminile? Traiesc, se tem, plang, spera. Noaptea apuca cu dintii sai ascutiti de cele mai sensibile parti ale plasmuirii noastre, acolo unde si cel mai bland vant de vara e in stare sa tulbure apele pana la adancimi ingrozitoare. Ramane doar sufletul inconjurat de esecuri, regrete, nemultumiri, neputinta si speranta ca mai avem timp sa corectam totul, speranta ca sfarsitul acestei nopti va fi o noua dimineata.

Anunțuri

Sufletul nu este o guma de mestecat!

Lumea in care traim e o gaura neagra in care suntem niste prizonieri alcoolici, imbatati de promisiuni mincinoase pe care ni le facem in fiecare zi de luni, niste mizerabili ghiftuiti de problemele “fatale” pe care le putem rezolva cu doua click-uri. Degeaba purtam catifea si imprimeuri florale daca sufletul ne miroase a mucegai. 

Femei frumoase, cu gene curbate, buze conturate, in fuste creion ca sa evidentieze formele delicioase sau in cele evazate ca sa-si etaleze muschiul lucrat la sala, cu umerii acoperiti de un sacou optzecist cu linii masculine, de parca acum a fost dezlipita de pe coperta unui Vogue, lovesc cu putere pe asfaltul gaurit pe alocuri, cu acel stiletto negru, fara ca sa mai tina cont de faptul ca sufletul lor e o guma de mestecat… Trist. Si nu doar al femeilor. Barbatii la fel. Incearca din rasputeri sa fie imbracati la patru ace, cu camasi imaculate si manichiura perfecta, cu butoniere sofisticate si tunsoare in trend, rar cand isi mai dau seama ca nici un “Caron’s Poivre” nu poate ascunde mirosul unui suflet imputit.

In toata voma asta de cuvinte, ma tot gandeam de ce oamenii nu-si pastreaza cu aceeasi sfintenie sufletul? Il arunca impertinent in gurile neingrijite ale necunoscutilor care nu fac altceva decat sa-l rugume cu nesat pana se plictisesc de savoare, ca intr-un final sa ajunga scuipat pe acelasi asfalt gaurit. De ce se lauda lumea cu bijuteriile de lux achizitionate si nu cu un suflet intact? Un suflet care nu a fost tarat pe asfalt de oricare, un suflet care nu a stat deschis ca vitrina unui magazin « Tot la 10 lei », un suflet care nu se daruie oricui, asemenea unui martisor in prima zi de primavara. 
O sa fiu sincera cand voi spune ca inspiratia calca tot mai rar pragul camerei mele si am ajuns in momentul in care nu vreau sa mai scriu nimic, pentru ca traim in secolul in care toata lumea scrie undeva, despre ceva si uneori ai senzatia ca s-a scris despre tot, la ce bun sa-mi mai arunc si eu trei banuti ruginiti… Dar uite ca ponoseala asta a sufletelor, sau mai bine zis usurinta oamenilor de a-si transforma sufletul intr-o prostituata ieftina, ma enerveaza la culme. Stiu ca fiecare e stapanul propriului trup si suflet, dar totusi, ce-ar fi sa ne pastram sufletele cu mai multa grija? Poate asa ar fi mai putine dezamagiri tragice, probleme fatale, niorlaieli pe facebook si poze cu priviri indurerate pe instagram. De ce unii uita ca incaltamintea ti-o poti curati, pe cand sufletul nu, niciodata, cu nimic !
 E mult mai greu sa-ti repari sufletul decat tocul de la stiletto, si crede-ma pe cel dintai il porti mai des !

Cel mai bun desert amar din lume


Cu siguranta marii iubitori de dulciuri au hotarat ca s-a mai descoperit o bunatate de desert, care desi poate avea un gust amar, se merita gustata macar pentru titlul de cel mai bun din lume. Si n-am exagerat deloc cand i-am oferit titulatura. Din acest desert a gustat fiecare dintre noi macar o data, voluntar sau nu am fost serviti de marele bucatar sef pe nume viata!

Renumitul desert poarte numele de adevar! Pacat ca doar cu trecerea anilor incepem sa intelegem ca desi nu are de fiecare data gustul dorit este absolut indispensabil. 

De multe ori oamenilor le este frica de durerea fizica mai mult decat de cea emotionala, astfel fara a constientiza isi fac viza de resedinta intr-un balon de sapun traind o anumita perioada de timp ferm convinsi ca viata are miros de „Cocolino”. Dar si cel mai iscusit truc cu balonul de sapun se risipeste intr-o buna zi. Iar in acea zi, ramasi fara „viza de resedinta” si fara cazare macar intr-un hotel de nisip in care ar putea supravietui fara imunitate la desertul amar, oamenii devin prada usoara, sufletul lor transformandu-se din pacate intr-o tabla de darts. De ce se intampla acest lucru? Pentru ca in lupta nemiloasa pentru a ne rupe o bucata de fericire, uitam ca adevarul, servit asa cum este el, e mai bun decat alte mii de condimente, menirea carora sunt sa ne ofere acea senzatie temporara de bine. Cineva spune ca cel mai trist lucru este sa fii fericit la timpul trecut… Este oare adevarat? Nu este mult mai trist sa fii fericit la prezent nestiind ce iti rezerva viitorul? Si asta e discutabil. Marea problema intotdeauna a fost si va ramane frica.

 In unele zile cand soarele este mai generos decat de obicei, iar asternuturile albe incearca sa ma tina prizoniera pentru intreaga zi, fiinta mea e strivita de zeci de intrebari. Accept eu oare adevarul asa cum este el? Despre mine, despre lumea inconjuratoare, despre ceea ce traiesc si simt? Iar frica ca ma voi trezi intr-un balon de sapun ma sperie la nebunie. Incerc in fiecare zi sa caut adevarul, sa-l accept, indiferent de gustul gretos care mi-l poate provoca. Iar gandul ca cel mai important e starea organului din stanga si impacarea cu sine, ma face sa uit de decorurile frumos amenajate ale acestei lumi, in care nu eu am ales sa traiesc.

Intr-o zi am fost suprinsa de catre o prietena cu un dar care m-a bucurat enorm. Era cartea lui Coelho, „Adulter”, pe care de mult timp imi doream sa o devorez. Avea un mesaj scris pe coperta cartii: „Niciodata nu inceta sa lupti pentru adevar”. Banal la prima vedere, desi cele cateva randuri au trezit in mine furtuni nebanuite, care mi-au amanat lectura cartii pentru cateva zile. Si azi ma intreb: Continui eu sa lupt pentru adevar? Percep propria-mi traire asa cum este ea? Sau ma las si eu ademenita de mirosul de „Cocolino”? Niciodata sa nu renuntati la cel mai bun desert amar din lume – Adevarul! Care desi adesea iti poate provoca rani, te arunca in cele mai nemiloase depresii si te târăște pe jos de durere, totusi iti ofera viza de resedinta permanenta in realitate!

Necunoscutul caruia i-am daruit viata

12805674_543166025851462_1262691554486104640_n

Desi il cunosteam de mult, niciodata nu ma pierdusem in acei ochi de ciocolata, care erau de culoarea unei seri racoroase de toamna. Niciodata nu-i analizasem atat de atent genele frumos curbate dupa care isi ascundea privirea smechera si patrunzatoare. Si niciodata nu m-as fi gandit ca acele riduri din jurul ochilor, desenate parca cu pensula vor deveni cea mai frumoasa priveliste a diminetilor mele. Si totul pana in acea zi. Ziua care a schimbat totul. Era sambata. Niciodata nu voi uita. Niciodata nu va uita. Ai putea sa crezi un cunoscut necunoscut care te priveste in ochi si iti spune : „Eu stiu ca tu vei fi sotia mea!”? Pe atunci parea doar o metoda banala de agatat… care sigur nu a functionat si chiar m-a enervat la culme.

Acum… ne amintim cu emotie de acele cuvinte, care s-au dovedit a fi profetice. Asta am inteles cateva luni mai tarziu, cand imbracata in rochie alba ne tineam de mana in fata altarului. Si de atunci la fiecare aniversare a casatoriei noastre ne convingem ca nimic intamplator nu exista si ca fiecare suflet isi are perechea in acest imens univers. El este necunoscutul care a devenit sensul vietii mele, alaturi de care imi descopar fara frica noile riduri, impreuna radem de defectele noastre, el se enerveza cand il numesc „micutul meu copilas”, iar eu urasc cand ma trage de nas, el imi numara kilogramele in plus, iar eu ii amintesc de numarul ridurilor, ca mai apoi sa ne laudam ca suntem cei mai frumosi oameni din lume. Si suntem. Unul pentru altul. Pentru ca avem dragoste in suflet. O dragoste care nu s-a nascut in cluburi de noapte, care nu s-a intoxicat pe la petreceri pline de fum si alcool, care nu s-a spurcat pe cearsafuri de hotel si nici nu s-a nascut din dorinta unor atingeri patimase. Dragostea noastra s-a nascut in doua perechi de ochi obositi, pe la 5 dimineata, la statia terminus a troleibuzului 24. Atunci cand nu eram coafata, cand cearcanele mele erau de culoarea cerului ploios, cand buzele nu erau acoperite cu ruj, dar erau lovite de vantul nemilos de octombrie. Iar el… el avea ochii de ciocolata si sufletul cald. Oamenii care stiu sa te faca sa zambesti la 5 dimineata cu siguranta sunt deosebiti. N-au urmat intalniri banale cu flori si sampanie, au urmat scrisori, poezii si cuvinte care plesneau de dor la fiecare silaba, dor de ochii in care ne indragostisem iremediabil. Da, asa suntem noi, doi romantici incurabili de moda veche. A doua intalnire a avut loc abia dupa 2 luni, timp in care am fost despartiti de mii de kilometri, in care s-au scris mii de mesaje si miliarde de litere incercau cumva sa faca departarea mai suportabila, dar care nu m-au impiedicat sa spun „Da”, la miezul noptii, la trecerea dintre ani. Fuuu ce romantici suntem… ))))  Si continuam sa fim.

Dumnezeu are pentru fiecare suflet un alt suflet. Nu jumatate cum e la moda sa spui. Ca noi n-am fost jumatati. Am fost doua intreguri. Eu suflet intreg si el suflet intreg, care s-au unit. Si in fiecare dimineata, cand ma trezesc, vad cea mai frumoasa priveliste existenta: vad ochii lui, a necunoscutului caruia i-am daruit viata.

Niciodata nu am crezut in povesti sau in filme, si nici pe tine, care citesti acum, nu te indemn sa o faci, trebuie doar sa stii ca intr-o zi, cand sufletul tau va fi ranit, obosit sau poate dezamagit, atunci cand nu mai crezi ca exista ceva sfant, cand esti cu mainele la pamant, dimineata, la amiaza sau poate chiar noaptea, la o statie de troleibuz, intr-o librarie sau chiar la piata centrala o sa intalnesti dragostea vietii tale. Ea exista! Si crede-ma ca se merita s-o astepti!

Această intrare a fost publicată pe 20 Martie 2017. Un comentariu

Despre prieteni falsi sau cum ranile pot crea monstri

0d6881ee6c7cea746c9576eedfb03c06

Doare. Undeva in piept, asemenea unei bronsite acute pe timp nadufos de vara. Dar tu stii ca nu e. E altceva, desi simptomatic incepe la fel. Incepe sa doara in piept, dupa care se contamineaza fiecare celula a corpului. Si durerea devine mai ascutita. Incepe din inima dupa care asemenea metastazei cancerului se raspandeste prin toata fiinta ta. Si nu trece, pana nu te operezi, pana nu smulgi din tine tot. Pana nu vine constientizarea, acceptarea si intr-un final resemnarea ca nu toti oamenii din viata ta au meritat sa-i numesti prieteni. Cate ore ai pierdut alaturi de oameni pentru care azi esti un strain? Cate lacrimi ai sters celor carora azi nu le pasa de lacrimile tale? Cate zambete ai impartit cu cei care nu au fost langa tine atunci cand ai trait cele mai importante momente din viata ta?

Atat de des ne aruncam cu sintagma „prieteni”… Nu intelegem nimic. Asemenea dragostei, prietenia cere dedicare, incredere, iertare, respect si nu in ultimul prezenta! Prezenta nu in friend list pe facebook, nu prin like-urile pacatoase pe care le punem pentru a ne face observati: „hey, n-am uitat de tine, vezi ma uit la poza ta”. Tine un like, iti mai arunc un comentariu smecher si asta e. Greata! Greata de prieteni falsi, de oameni care s-au numit best friends forever, dar care au avut termen de valabilitate. Greata de faptul ca nu ne invatam sa filtram oamenii pe care ii lasam sa intre in viata noastra. Greata de felul in care devalorizam prietenia.

Asta e viata. Ma calca pe creier acest adevar. Am un nod in gat. Mii de reprosuri, intrebari fara raspuns si rani, rani pe care le avem cu totii. Si care mai tarziu ne transforma in monstri. Nu suntem strasnici la chip, dar suntem reci, sceptici, singuratici… Privesc in jur, oamenii dragi candva, acum sunt straini. Oamenii se schimba? Nu! Nu! NU! Oamenii nu se schimba! La inceputul unei prietenii idealizam la nesfarsit pe cei de alaturi, ii vedem asa cum vrem noi sa fie, sinceri, devotati, saritori la nevoie, gata sa te asculte… si lista continua. Si sunt asa prieteni, doar ca sunt putini, foarte putini. Cand o sa mor sa ma intrebati, poate atunci voi crede ca prietenia e doar un mit. Cine stie.

Nu am scris asta ca sa dau oamenilor peste nas, vreau doar sa ne intrebam ce fel de prieteni suntem noi? Ne limitam doar la felicitari pe facebook, cand se pune bradul si se vopsesc oua? Omorati timpul la cafele si vorbiti doar despre planuri de vacanta? Va daruiti martisoare si cadouri la zile de nasteri, dar nu-i oferiti un umar atunci cand vrea sa planga? Esti tu alaturi atunci cand cel pe care il numesti prieten are nevoie de tine? Te-ai gandit vreo data ca in spatele unui zambet larg, atunci cand barfiti pe la cafenele se poate ascunde o disperare ascutita? Cat de des il intrebi: esti bine? Pot sa te ajut cu ceva? Cum te mai simti? Atragem atentia cand isi cumpara o rochie noua, sau cand si-a spalat masina, dar nu observam cearcanele cu miros de insomnii desenate tot mai des pe fata prietenilor nostri. Halal de asa prieteni.

Insoteste like-ul de pe facebook cu un sunet, asculta-i vocea si intelege daca are nevoie de prezenta ta acum! Bucura-te sincer atunci cand are succes! Da-i sfaturi atunci cand greseste! Asculta-l fara sa-l judeci! Incurajeaza-l fara sa-l impingi! Ai incredere fara sa-i reprosezi nimic! Fii un prieten adevarat, fara termen de valabilitate!

Din jurnalul unui psihopat

crazy-photoshop-10

In fiecare seara cand trag draperiile, intregul univers moare, se stinge fara a lasa vreo urma in lumea in care noi, oamenii spunem ca traim. Stai, nu sunt draperii, sunt doar pleoapele mele. Le trag cu greu ca sa astup ochii, asemenea unei plapume subtiri pe timp de iarna, care nu te incalzeste prea mult dar nici nu te lasa sa mori de frig.

Am pleoapele grele din cauza dusmanului meu, memoria. Ce-ar fi daca oamenii ar intelege ca putem sa retinem fiecare moment trait in cele mai mici detalii. Poti sa iti amintesti cate cuburi de zahar iti punea mama in ceai pe vremea cand nu puteai tine singur cana in mana, poti tine minte culoarea farfurii din care sorbeai ciorba, fara nicio placere atunci cand umblai la gradinita. Si eu tin minte tot, desi am dat doar exemple care nu te pot omora. Si daca nu exista nimic din ce tinem minte noi? Daca lumea noastra nu e adevarata dar e desenata pe hartia unui pictor, care nici el nu exista? Cred in durere? Nu. Mor in fiecare noapte pentru ca diminetile sa ma nasc din nou, fara amintiri, fara regrete, fara nimic. Ma nasc in goliciunea propriului suflet, pentru ca clipele traite in aceasta lume sa ma omoare din nou.

Eram un om normal, de fapt ce e normalitatea? Eram un om ca toata lumea. Acum? Nu mi-a ramas mai nimic din omul ce eram candva. Sunt doar ceea ce vad cand trag draperiile. Intunericul care nu accepta stele. Care nu a vazut niciodata frumusetea unei luni pline.

Si tu esti un psihopat, fiecare e psihopatul propriei sale vieti, desi cand apare dimineata cu totii ne imbracam in oameni normali, ascundem cadavrul durerii si traim mai departe.

Scrisoarea pe care mama nu o va citi niciodata…

letter2

Au trecut 12 ani de cand n-am vazut-o, de cand nu am mai simtit caldura imbratisarilor ei. Nu ma mai joc cu parul ei moale inainte de culcare asa cum imi placea sa o fac si nici nu mai pot sa strang mana catifelata si calda a celei ce mi-a dat viata. E stupid sa nu rostesti un cuvant de 12 ani. Nu-l mai folosesc in nici un context, chiar fiind uneori inevitabil in vreo discutie, totusi il ocolesc din rasputeri. N-am mai rostit cuvantul mama, de parca imbinarea asta de sunete ar fi in stare sa-mi explodeze inima intr-o singura secunda. Din frica de a nu-i scadea din insemnatate il pot doar scrie, asa ma simt mai libera sa adun la un loc cele mai importante patru litere din viata mea. Anii au fugit repede, iar eu in tot acest timp am construit din mine ceea ce sunt acum. Si mi-as dori atat de mult sa vada cum sunt, sa stie ca am invatat atat de multe datorita ei, si intr-o mare parte si din cauza absentei ei. N-a mai ramas nimic din copilul de candva, doar dragostea nemarginita pentru cea pe care si azi in gand o numesc mama. M-am decis sa-i scriu o scrisoare, imi doream sa vada ce scris frumos am, si sa-si dea seama ca rotunjesc literele la fel cum o facea si ea. Ma gandeam sa-i scriu pe o foaie de culoarea cerului, sa o pun intr-un plic cu timbre frumoase, si sa o trimit asteptand cu nerabdare raspunsul. Dar m-am trezit la realitate, desi in capul meu se mai invarte cu insistenta intrebarea: O fi avand Dumnezeu cutie postala? Si ce adresa are? Apoi m-am resemnat, din pacate mama nu-mi va citi niciodata scrisoarea.

“O noua zi fara tine.

Draga mama, azi sunt fata mare, asa cum imi spuneai tu ca voi fi, dar niciodata nu credeam ca voi ajunge. Azi am liceul terminat cu note bune, am absolvit si facultatea de jurnalism, desi tu credeai ca voi fi avocat, s-a dovedit ca scrisul e mai aproape de sufletul meu, si asta tot e mostenit de la tine. Se pare ca noptile in care te surprindeam cu cate un roman in mana si-au lasat amprenta in viata mea. Azi eu sunt cea care exploreaza paginile lui Tolstoi, Dostoevski, Cioran, Paler, Freud si Coelho. Ce pacat ca n-ai apucat sa-l citesti pe Coelho, cu siguranta iti placea. Cand o sa mai apuc vreo carte de-a lui, o voi citi in glas, sa auzi si tu.

Stii, m-am indragostit mama, m-am casatorit cu cel mai bun barbat din lumea asta. Poti fi linistita am un sot minunat, ma face in fiecare zi sa zambesc, are un simt al umorului exceptional, este intelegator, grijuliu si in bratele lui ma simt acasa. Are ochii de ciocolata si inima calda. Cu siguranta il indrageai, seamana cu tata. Am avut o nunta ca-n povesti si am fost o mireasa fericita, te-am simtit prezenta la evenimentul nostru, erai aproape, erai in sufletul meu.

Vreau sa te mandresti cu mine, mi-am invatat toate lectiile, desi viata intotdeauna iti aminteste ca mai ai cate ceva de invatat.

  • Am invatat ca viata nu incepe atunci cand te nasti, ci atunci cand te doare prima data.
  • Azi stiu ca orice durere e suportabila daca ai dragostea in suflet.
  • Dezamagirile sunt inevitabile, dar fiecare dezamagire e o ploaie rece de toamna care te aduce in realitatea in care traiesti.
  • Am invatat ca nu e nimic mai important decat oamenii pe care ii iubesti, atunci cand plangi lucrurile nu te pot imbratisa.
  • Am inteles ca sunt prietenii care se uita, dar si oameni care vor fi mereu langa tine.
  • Azi nu mai cred ca razbunarea are cel mai bun gust, stiu ca iertarea e desertul meu preferat.
  • Stiu ca acasa nu e locul in care traiesti, acasa e acolo unde se afla sufletul tau.
  • Am invatat sa plang mama, ce bine e ca pot sa plang, atunci cand doare, mastile nu te ajuta cu nimic.
  • Stiu si sa gatesc, caci nici un barbat in lumea asta, oricat de mult nu te-ar iubi, nu se satura din gustul unui ruj rosu (oricat de frumoasa nu ar fi culoarea).
  • Am inteles ca eu trebuie sa decid ce fac cu viata mea, in caz contrar o fac altii pentru mine.
  • Dragostea nu doare, daca iubesti persoana potrivita.
  • Nici necazurile nu dureaza o vesnicie, trebuie doar sa astept sa treaca, si dupa vine alt necaz)
  • Gura lumii nu o inchizi niciodata, oamenii nu pot trai in tacere.
  • Adevarata bogatie nu are de-a face cu banii.
  • Cele mai importante lectii le inveti din ceea ce te-a ranit cu adevarat.
  • Am invatat sa fiu ceea ce vreau, nu ma mai definesc in nici un fel, sunt eu si ma accept asa cum sunt.
  • Am invatat ca niciodata nu am invatat suficient.

Am aflat ce se intampla cand oamenii mor, ei traiesc in sufletele noastre. Tu esti in sufletul meu pe vecie, mama!”